Pyramid: Ultima divinatie

Motto: As vrea sa fiu creion...
Acel creion din mana ta, sa ti-o simt calda
In timp ce, tinandu-ma strans, sa ma aluneci
Sa desenez pentru tine
Sa-ti simt privirea rece si patrunzatoare 
Pe varful meu si pe hartie...
Sa-ti tremur mana si sa o fac sa scrie
Toate necuvintele de la Inceput, cand
Voci nu existau.


Vreau sa ma vezi, sa ma tii, sa ma iubesti
Pentru ca eu sunt cerneala ta,
Si gandul tau,
Si legea ta...

Capitolul IAmaradia, miliarde de ani înaintea apariţiei vieţii pe Pământ


Lumina violetă se răsfrânge peste templul alb de filderodiu, colorându-l în sclipiri palide. În jurul său se află câmpii albastre aşteptând înflorirea. În oraşul Amaradia este sărbătoare, locuitorii sărbătorind ziua Creaţiei. 
Peste puţin timp, se vor strânge cu toţii în jurul templului pentru a chema Lumina. Cu pletele argintii strălucitoare, piele albă şi robe violete, îşi vor împreuna mâinile şi se vor ruga pentru toţi cei care nu au reuşit să se bucure de existenţa lor şi acum se odihnesc în Imensul Infinit. 
Familia regală va deschide ceremonia, învestind-o pe prinţesa moştenitoare a tronului în funcţia de Preoteasă a Soarelui; pentru fratele ei este prima ceremonie, el împlinind abia acum vârsta şi înţelepciunea necesare pentru a participa la această ceremonie care îi va schimba pentru totdeauna concepţiile. 
Este prima ocazie a poporului de a vedea întreaga familie regală reunită într-un singur loc, deoarece maeştrii în arta Creaţiei nu stau mult timp pe aceeaşi planetă; în fiecare colţişor de Univers, ei aduc seminţele vieţii.
Tradiţia spune că maeştri Creatori, o dată ajunşi la maturitate, se unesc doi câte doi şi pornesc într-o călătorie în căutare de lumi noi. Creatorii sunt cele mai vechi fiinţe din Univers, dar viaţa lor este atât de de lungă, încât timpul pare că stă în loc, şi o dată cu timpul, şi amaradienii.
Întreaga Congregaţie s-a adunat pentru a sărbători majoratul prinţesei. Alte familii cu tradiţie în Creaţie s-au adunat , sperând ca fată să-şi aleagă drept soţ pe unul dintre tinerii din familia lor. Ei ştiu că Alyona va rămâne Mare Preoteasă doar un an, ea trebuind să plece apoi, alături de el, să ducă viaţa pe o altă planetă. 
În freamătul mulţimii, pe poarta palatului iese Regina mamă împreună cu soţul său, urmaţi îndeaproape de Alyona şi de Absiris, fratele său mai mic. Lumina a crescut deja în intensitate, şi din clipă în clipă...

capitolul II (partea 1) 




Pământ, anul 3000 DH


Pe platforma A23, muncitorii lucrau cu grijă să nu fie auziţi de cei de sus; lăsaseră acest ultim tunel de acces pentru că era şi cel mai periculos. Cu toate acestea, trebuiau să rişte; dacă nu erau descoperiţi, acest tunel rămânea o cale de acces către suprafaţa Pământului de care Ei nu ştiau. 

-----------

În anul 3000, oamenii nu mai erau stăpânii planetei lor. În urmă cu 500 de ani, o rasă avansată de luptători din afara spaţiului cunoscut de pământeni descoperise o planetă înfloritoare aflată în afara a ceea ce ei numeau Universul cunoscut. Războiul era singura lor ocupaţie, iar cerinţele lor nutriţionale erau destul de simple. Le plăcea să ucidă, iar victimele erau consumate pe loc. 
Clasată drept una dintre cele mai periculoase rase din galaxie, planetele mari preferau să răspundă cerinţelor lor şi să negocieze. Zogrenii erau rezonabili cu marile puteri, deoarece nu doreau o alianţă puternică împotriva lor, dar pământenii erau o civilizaţie neînsemnată ca forţa de luptă şi tehnologie. O planetă dezbinată care nu putea opune rezistenţă.
După primul asediu, oamenii începuseră să se gândească la modalităţi de a se apăra, dar Zogrenii aveau arme de distrugere în masă cu care nimicisera oraşele mari, iar la sol, nici o armă de pe pământ nu reuşise să străpungă armurile lor. "Maşinile de luptă", aşa cum le numise armata, distruseseră într-un an rezistenţa Aliaţilor iar oamenii fuseseră nevoiţi să se refugieze sub pământ şi să îşi construiască acolo o nouă societate. 

----------------

Unul dintre muncitori ridică burgoflexul spre a-l potrivi din nou, dar un obiect lucios îi atrase atenţia.
- Ce-i...asta...?
Întinse mâna şi apucă o cutie pe care o trase din zid cu mare efort. Cutia era închisă bine, iar trecerea anilor părea să îşi fi spus cuvântul în privinţa aspectului ei. Muncitorul o zgâlţâi puţin; nu se auzi nimic. Omul ridică din umeri şi se pregăti să o arunce, dar un prieten de-al său îl observă.
- Aşteaptă, Mick!
- Ce este?
- Acea cutie...Te pregăteai să o arunci, nu?
- E goală.
- Totuşi...am găsit-o la un anumit nivel. E istorie.
- Şi ce poate să-ţi spună o cutie goală despre viaţa de dinainte de...de...ei? întrebă omul cu năduf. 
- Offf...îmi pare rău pentru familia ta, Mick. Dar înaintaşii noştri au rezistat o vreme. Orice indiciu am găsi din perioada aceea se află la acest nivel. E ca piesele unui puzzle. Vom construi peste ce au făcut ei şi poate vom găsi o cale...
- Astea-s basme, îl întrerupse Mick. Nu mai eşti copil, Will.
- Poate că nu, dar eu cred că există ceva puternic acolo sus care ne îndrumă din
când în când, şi acela îmi spune să nu renunţ la speranţă. 
- Şi unde era el sau ea când soţia şi cei trei copii ai mei au fost prinşi de
Zogreni? ţipă Mick.
Will tăcu. El era încă un tânăr idealist, îşi spuse Mick. Orfan de la naştere, nu simţise durerea de a pierde pe cineva, şi nici singurătatea, fiind mereu înconjurat de zeci ca el. Mick oftă.
- Will, îmi pare rău. Ţine cutia, dacă îţi place atât. Eu mă întorc la treabă, mai am de înaintat 5 metri astăzi. 
Spunând acestea, Mick se îndepărtă, lăsându-l pe tânărul Will cu misterioasa cutie în mână. Will se uită câteva clipe la spatele lui Mick care se întorcea la locul său. Într-adevăr, cutia putea fi doar una dintre acele iluzii pe care le mai găsiseră la acest nivel în timpul săpăturilor,nu trebuia să se entuziasmeze foarte mult. Will o scutură uşor. Ceva foşnea înăuntru şi de asemenea, se auzea un zgomot distinct, ca şi când nişte pietricele fine ar lovi marginile cutiei. Orice era, merita investigat. El strânse cutia la piept şi porni către lifturile companiei. 

Toate obiectele suspectate de a duce informaţii referitoare la metode de luptă împotriva Zogrenilor erau duse la Bătrânii coloniei, înţelepţii care conduceau triburile ce scăpaseră de la măcel. Băiatul trecu tăcut de zgomotul slab al maşinăriilor care sfredeleau piatra, de muncitorii asudaţi şi de praf. Îşi vârî mâna în lichidul vâscos de pe piedestalul de comandă, lichid care îi recunoscu ADN-ul şi îl lăsă să treacă. În faţa lui se deschise o uşă albă şi el păşi în încăperea de 5 pe 5 metri, apăsând apoi butonul de la nivelul cel mai de jos, nivelul 100. Cu o uşoară smucitură în dreptul buricului, Will simţi căderea în gol, ca de fiecare dată. Îşi dădu jos casca de protecţie şi îşi trecu o mână prin păr. Se uită apoi la ledurile fosforescente care îi spuneau la ce nivel ajunsese, apoi din nou la mica bijuterie din mâna sa. Scrijelind apoi cu unghia puţin din pământul şi rugina depuse de timp, descoperi o cutie metalică roz care îi amintea de cutiile de mâncare ale fetiţelor din şcoala primară. Cu siguranţă, această cutie putea ascunde numai planuri planuri militare de o importanţă crucială! Will râse cu poftă. 
Zgâlţâituri ale liftului, de altfel destul de lin de felul său, îl făcură pe Will să-şi îndrepte atenţia din nou în sus. Ledurile liftului se aprindeau şi se stingeau ca nebunele şi Will avu doar o secundă să se gândească: cutremur. 
Mâinile sale găsiră deschizătură uşii liftului şi trase cu putere. Uşa cedă iar Will aproape fu tras de curentul de aer creat de liftul în viteză. Apăsă butonul de oprire urgenta, dar liftul refuză să se oprească. Will se întoarse către uşă şi hotărî să sară.
Strecură cutia în interiorul mantalei şi se uită ţintă în faţă, încercând să găsească un tipar pentru a ateriza în siguranţă. Se ridică pe vârfurile picioarelor, îşi propti mâinile de marginile liftului şi sări în gol. 
-Ce noroc am avut, şopti tânărul, privind in jos. 
Liftul se prăbuşise până jos şi se făcuse ţăndări la etajul 100, blocând astfel unul dintre drumuri. Cutremurul încetase. 
-Buuun, mai am de coborât 15 etaje...
Temându-se de o replică a cutremurului, Will alese calea cea mai lungă şi cea mai grea către Bătrâni: prin Peştera celor o mie de săbii.

De mic copil, lui Will, ca şi altor orfani, îi plăcuse să exploreze lumea în care se născuse, o lume limitată şi privată de bucuria oferită de prezenţa Soarelui. Lăsaţi în grija câte unui profesor, copiii găseau diverse tertipuri pentru a-i păcăli pe tutorii lor şi a pleca în explorare. Will şi grupul lui de prieteni ajunseseră şi în situaţii periculoase în acest fel, precum întâlniri iminente cu Zogrenii, dar scăpaseră cu bine. 
Într-una dintre aceste escapade, descoperiseră o peşteră care începea la nivelul 85 şi se continua in jos până la nivelul 100. Băieţii reveniseră şi a doua zi, şi a treia...până ce reuşiseră să cerceteze fiecare cotlon, fiecare stalactită şi stalagmită. Peştera era încărcată de istorie. Pe pereţii ei erau desenate scene de luptă, planuri, copilaşi, semănând mult cu desenele din preistorie. De asemenea, în unele locuri se vedeau urme ale trecerii umane mai evidente, saloane care fuseseră curăţate şi transformate în camere, stalactite şi stalagmite tăiate pentru a servi drept mobilier, iar într-o cameră în care ajunseseră foarte greu erau depozitate arme. 
Colecţia impresionantă de pistoale, tunuri, mitraliere, dar şi cuţite, săbii, scuturi, precum şi celelalte urme ale trecerii umane îi făcuseră pe Bătrâni să ajungă la concluzia că aceasta era, de fapt, prima aşezare subterană a supravieţuitorilor bătăliilor de la început. 
Fusese numită romantic "Peştera celor o mie de săbii", dar importanţa sa de vestigiu istoric nu mai era respectată de copii, care o transformaseră în locul lor de joacă. 
Will zâmbea, amintindu-şi vechi jocuri de pe vremea când era copil. Paşii îl purtau singuri pe drumul ştiut, în timp ce mintea lui rătăcea pe cărările trecutului. Purta cutia ca pe un talisman la piept, neîndrăznind sa se uite la ea, ca si cum aceasta l-ar fi copleşit cu puterea sa.