Aici am de gând să postez câteva gânduri, idei, chestii, trestii.

Mă întreb uneori de ce atâtea gânduri îmi invadează mintea, de ce simt lucruri pe care le pot exprima foarte greu, dar în zadar. Răspunsu-i foarte greu, dar cred cu tărie că voi găsi, într-o zi însorită, răspunsurile pe care le caut.

Dar cel mai mult îmi doresc să experimentez lucruri noi, la care nu m-a dus gândul până acum.
Oare aceste lucruri îmi vor umple golul pe care-l simt înăuntrul meu ? Posibil şi imposibil în acelaşi timp.

Şi vreau să văd Luna plină zâmbindu-mi şi şoptindu-mi aplecându-se spre mine "A sosit timpul..." Încă nu ştiu; timpul pentru ce ? Luna plină e splendidă şi-mi doresc să mă las purtată de vraja ei, departe...




Am avut acum ceva timp o discuţie cu cineva despre perfecţiune. Acea persoană susţinea cu tărie că perfecţiunea nu există, cel puţin, nu pe pământ. Eu i-am spus că există. Cerul este perfect. Munţii cei mai înalţi, pădurile dese, marea cu valurile ei... Natura este splendidă şi perfectă, depinde doar cum o priveşti. Defapt, am tăria să spun că ceea ce nu a fost atins de om este perfect. De când ne ştim, tot ce ne-a mai rămas este natura. Restul le-am făcut noi şi sunt imperfecte. Până şi pe unicul nostru diamant rămas îl pătăm, ştiind că fără raza lui care să ne lumineze, vom fi neinsemnaţi în faţa timpului.
Aud mereu că oamenii sunt cele mai inteligente animale. Dar uneori mă întreb ce prost a mai spus şi asta. L-a trosnit fulgerul în momentul ăla, zău ! Ne distrugem propria planetă şi suntem conştienţi de asta. Ne omorâm între noi pentru o viaţă trecătoare mai bună, dar ce preţ plătim ? O eternitate întunecată. Nu merită. Sau cei care pe la sfârştul vieţii pot cumpăra un oraş. Sper că ştiu că nu vor lua nimic din ceea ce au adunat în cealaltă parte. Şi acei oameni nici nu-şi îndreaptă privirea către cei care cu adevărat au nevoie de banii ăia. Oameni cu adevărat speciali, mult mai speciali decât ei, dar cu handicapuri. Nu, nu.
Oricum. Cine sunt eu ca să-i judec pe oameni ? Un om şi având în vedere asta am dreptul să o fac, deoarece mă judec şi pe mine. Şi am tot dreptul asupra mea. Pentru că eu sunt Eu şi nimeni nu-mi spune altfel; iar dacă o face, îşi pierde timpul degeaba contemplând greşit. În fine, toţi greşim, dar asta nu înseamnă că mă simt bine când greşesc ştiind asta. Deloc.



O, dulce miros al ploii, mi-a făcut plăcere să te ascult timp de o oră! Iar cu tine, o adiere de vânt care-mi atingea faţa şi îmi dădea fiori. Picături cădeau atingând pervazul şi mă inspirau. Crengile copacilor din faţa şcolii se legănau după voia vântului, iar vântul era gândul meu. Inspiraţie...

Tot ce am făcut a fost să aştept. Am aştepat o zi, două, trei... Nu mai ştiu, le-am pierdut şirul cu mult timp în urmă.
Dar nu s-a schimbat nimic. Încă îmi amintesc acel nume scris cu cenuşă în mintea mea şi am speranţa că-ţi vei aminti şi tu. Aş vrea să-ţi spun că viziunea ta asupra lumii, pe care am crezut-o, mi se pare acum foarte absurdă. Aş vrea şi să-ţi mulţumesc pentru acele cuvinte, pentru tot...
Dar între noi se află o prăpastie. Eu mă aflu pe undeva pe la suprafaţă, iar tu eşti jos, simt asta. Arunc uneori cuvinte către tine, dar ele alunecă în abis şi nu ajung la destinaţie. Mi-aş dori măcar să simţi un fior când îmi amintesc de acele vremuri.

Am zidit în tine speranţa pe care n-ai avut-o şi fericirea.
Ţi-ai zidit în mine şi în gândurile mele zâmbetul tău malefic şi sclipirea adâncă din ochii tăi pătrunzători.
Nu, nu voi uita niciodată...


***

Oferă-mi aripi când crezi că sunt pregătită să zbor şi fură-mi-le când îţi greşesc.
Vreau să zbor, să ajung acolo unde cerul se contopeşte cu pământul şi formează un albastru infinit, estompat. Acolo unde stelele univesului sunt mai mult decât cioburi din iluzii uitate, iar Soarele este Visul Suprem. Acolo unde mă aştepţi tu, într-un paradis feeric, deasupra petelor de nori.
Adesea privesc păsările cerului şi le invidiez. Ele pot ajunge la Soare, îi pot cânta şi ne pot privi de sus. Şi probabil că râd, râd în limba lor dulce şi neînţeleasă de nimeni, de faptul că oamenii, care se cred stăpânii fiecărui fir de praf, sunt acolo jos şi nu vor stăpâni niciodată mai mult decât acest pământ rece şi nefericit. Pentru că noi suntem hărăziţi pământului acesta uscat, suntem hărăziţi aşteptării.

Nu, nu pot să mă înalţ în neantul albastru pe puterile mele. Dar pot avea aripi. În vise... Şi pot fi ale mele, nu mi le poate lua nimeni. Sunt ale mele noaptea, nepreţuitule !

***

Gânduri... În ultimul timp mi-am scris toate gândurile prăfuite şi sentimentele fugare în Word. Şi nu a fost ca să le citesc mai târziu, nu a fost nici pentru moment; oricum, nu rămân cu nimic palpabil. Şi dacă nu rămân cu nimic palpabil...
Evident, am accentuat fiecare cuvânt, fiindcă nu puteam altfel. Am auzit o voce în negrul nopţii care mi-a şoptit să nu mă mulţumesc cu atât, când pot simţi un întreg sentiment. Doar că nu-mi amintesc la ce sentiment se referea şi regret...
Simt că ard în interior şi acea dorinţă sonată de a scrie e de vină, dar mi-am promis că nu mă voi apuca serios decât atunci când îmi va veni o idee inteligentă. Până atunci... frânturi.

***

Nu ştiu dacă sunt în viaţă, visez sau sunt moartă; nu-mi amintesc nimic. Dar cum pot spune ce e vis şi ce e realitate când nu pot nici măcar să-mi dau seama dacă sunt trează sau dorm ?
Vreau să ningă iar cu fulgi strălucitori care să-mi intre în suflet. Şi când o să-mi privesc sufletul, nu-mi va fi teamă că în alb nu voi vedea decât alb şi nimic altceva. Şi nu-mi va fi teamă dacă voi vedea doar albastru, fiindcă însuşi eternitatea se ascunde sub masca acestei culori.
Aud o inimă bătând încet, în ritmul păcii. Simt un zâmbet fugar şi o umbră în suflet. Mâine voi fi numai eu. Eu, infinitul şi Cealaltă Parte a mea, undeva departe. Şi voi aştepta pentru totdeauna.


Păreri ? Sau...