1
Lucrari terminate Dum Sept 27, 2009 12:44 pm
Aveqetura
Varsta : 47
Sex : 
Localizare : La calculator
Popularitate : 0
Puncte ZooZ : 5486Numarul mesajelor : 3
Respectarea regulilor :
Într-o vreme, nu foarte îndepărtată
scriam. Acum m-am lăsat de așa ceva. Totuși, vreau să vă împărtășesc câte ceva
din creațiile mele terminate.
Aceasta este o creație în
proză căreia nu i-am găsit titlu, așa că am intitulat-o Fără titlu.
Orașul ei natal... I se părea atât
de îmbâcsit la ora aceea matinală... Trecuseră anii peste ea ca o clipă. Nici
nu-și dăduse seama biata Alex când anume devenise o domnișoară drăguță la vreo
25 de ani. Trăia de-atâta timp în orașul ei, dar nu-și dăduse niciodată seama
cât de pustiu poate fi la ora 6 dimineața...
Era
de înțeles. Era 6 dimineața, iar ei nu-i stătea în fire să se trezească așa de
dimineață. Nu știa nici măcar ea de ce se sculase și mai ales ce anume o făcuse
să se plimbe prin oraș la „cântatul cocoșilor”, mai ales că afară începuse să
burnițeze. Ploua cu stropi mărunți, dar o ploaie caldă de vară, care spăla
praful de pe trotuare și sosele.
Lui
Alex nu-i păsa că nu-și luase umbrela, nu-i păsa că ploaia putea s-o ude și că
ar fi putut să răcească... Tocmai se despărțise de amicul ei, pe nume Igor, un
rus care venise în orașul ei natal pentru afaceri. Igor fusese primul ei
prieten și prima ei iubire, deși nu i se dăruise fizic. Dragostea aceea o
marcase mai mult decât vroia să recunoască și Igor o părăsise fără vreun cuvânt
de explicație.
Mergând
ea prin ploaia aceea, își dădu seama că Igor profitase de ea prin vorbe
„meșteșugite”, o făccuse să creadă c-o iubește, că ține la ea, că o apreciază.
Aflase de ceva vreme că plecarea lui Igor nu fusese întâmplătoare, ci plecase
pentru că-l aau responsabilitățile în Rusia. Prin responsabilități se înțelegea
nevastă și copii. Când Alex primise vestea, despre adevărata natură a lui Igor,
de la prietena ei cea mai buna Issabelle, nu o crezuse. Crezuse că Isa, cum o
alinta ea, vroia să-și bată joc de ea, că era invidioasă pe ea și pe fericirea
ei, căți Igor nu plecase încă pe-atunci.
Nu
știa pe ce străzi din londra, orașul ei natal o apucase, dar cert era că
ajunsese fără sa-și dea seama în Soho, cartierul boem al Londrei, înțesat de
cafenele, pub-uri, cluburi și alte
cele. N-o interesa nimic din ceea ce vedea. Oricum magazinele erau încă
închise. Colinda aiurea, când se lovi de ceva. Părea un corp.
Își
ridică privirea abătută din pământ și observă un tânăr. Sub o umbrelă neagră,
mare era un bărbat. Alex își jurase să nu mai audă de bărbați în viața ei, dar
acel bărbat de sub umbrelă o fascină. Nu-i vedea chipul bine, dar se simțea ca
și când l-ar mai fi întâlnit undeva, ca și când ei doi s-ar fi cunoscut mai
demult... Nu-și putea explica senzația aceea. Misteriosul bărbat, îi zise :
─ Ați
pățit ceva, domnișoară ?
─ Nu,
răspunse Alex aproape bâlbâindu-se.
─ Ce
faceți prin ploaia aceasta ? Nu știți că puteți răci ?
─ Ba
da, dar nu-mi pasă !
─
Aveți ceva pe suflet ! zise cu o voce misterioasă necunoscutul.
─ Da,
am.
Ce-o
apucase să spună asta de față cu un străin ? Alex nu-și putea răspunde la
această întrebare.
─
Locuiți în apropiere ? întrebă bărbatul.
─
Locuiesc pe Tottenham Court Road, cunoscută pentru magazinele de electronice,
calculatoare și instrumente muzicale.
─
Cunosc strada. Sunteți departe de casă. Sa va conduc eu înapoi. Dacă mai stați
mult în ploaia asta o să vă alegeți cu o răceală de toată frumusețea.
─
Bine, zise ea.
„Bine
!?” Ce-o apucase să zică „Bine” ? Nu știa. Misteriosul bărbat îi „dărui” o
jumătate din umbrela sa și amândoi începură să meargă spre căsuța ei cochetă
din strada Tottenharm Court...
După o vreme, nu-și dădea seama cât timp mersese,
ajunse la căsuța ei cochetă. Numai ea știa cât de mult timp îi luase ca s-o
achiziționeze, ce eforturi făcuse, câți bani economisise pentru a o avea. Nu-i
fusese ușor să se descurce în „jungla” Londrei, mai ales că trebuise să răzbată
de la vârsta de 18 ani când rămăsese singură pe lume. Nici rudele din partea
mamei ei, nici cele din partea tatălui nu o ajutaseră. Nimănui nu-i păsase de
ea. Trebuise să-și câștige existența cum știuse ea mai bine. Totuși, fusese
înzestrată cu un dar Divin : desenul. Din mâinile ei dibace ieșiseră tot felul
de opere pe care reușise să le vândă și să facă bani ca să termine o facultate
și să-și ia căsuța aceea.
La
facultate se orientase către Design și îi plăcuse foarte mult, ajungând chiar
să deseneze diverse rochii, care mai de care mai spectaculoase. Când plecase,
însă, la drum să le vândă, nu avusese mare succes, dar nicio schiță nu
aruncase, ci le păstra pe toate, căci fiecare din ele îi era dragă.
Ajunsă
la ea acasă, descuie ușa de la intrare și dintr-un impuls necunoscut își invită
musafirul care o condusese înăuntru. Străinul îi acceptă politicos invitația și
intă înăuntru, într-o cameră de conversații. Alex îl pofti să ia loc,
scuzându-se față de el, pentru a se duce să se schimbe.
Străinul,
rămas singur în camera de conversații începu să inspecteze camera din privire :
pe fundalul lambriurilor unei nișe, un șemineu de marmură lumina întreaga
încăpere. Canapeaua și fotoliile tapițate cu pluș într-o nuanță vie de
trandafiriu-roșiatic oferă un loc minunat pentru conversații. Undeva în stânga
se afla o vitrină, în dreapta, pe tapet o icoană, jos, un secretaire de
dimensiuni miniaturale. Străinul găndi că în sertărașele acelui secretaire, de
numai câțiva centimetrii, încuiate cu cheițe, stătuseră ascunse, poate, tainice
răvașe de dragoste.
Alex
reveni la musafirul ei.
─ Vă
rog să mă scuzați că v-am lăsat să așteptați ! începu ea conversația.
─ Nu
face nimic, domnișoară ! zise el.
─
Vreți să serviți ceva ?
─ Nu,
mulțumesc.
─ Mă
cheamă Alex. Numele de familie nu are importanță în situația de față.
─
Pierre. Încântat de cunoștință.
─
Sunteți francez după nume ?
─ Da.
Locuiesc în Franța. Sunt cu afaceri venit la Londra.
─
Înțeleg.
─ Ce făceați
pe o vreme ca asta afară, departe de casă, dacă îmi permiteți să vă întreb...
─ Pur
și simplu mergeam fără sens.
─ De
ce ?
─
Pentru că m-am despărțit de cineva acum mult timp în urmă și vroiam să-mi pun
ordine în gânduri. Nu cred ca e treaba dumneavoastră, în fond, zise Alex
arțăgoasă.
─ Îmi
cer scuze. Vad că sunteți bine acum. Eu o să plec.
─
Bine.
Alex
îl conduse pe Pierre afară și apoi închise ușa după el. Rămasă singură, își
rememoră chipul străinului : un bărbat bine făcut, cam la vreo 30 de ani, cu
păr blond, ochi verzi. Arăta destul de bine Pierre ăsta.
scriam. Acum m-am lăsat de așa ceva. Totuși, vreau să vă împărtășesc câte ceva
din creațiile mele terminate.
Aceasta este o creație în
proză căreia nu i-am găsit titlu, așa că am intitulat-o Fără titlu.
Orașul ei natal... I se părea atât
de îmbâcsit la ora aceea matinală... Trecuseră anii peste ea ca o clipă. Nici
nu-și dăduse seama biata Alex când anume devenise o domnișoară drăguță la vreo
25 de ani. Trăia de-atâta timp în orașul ei, dar nu-și dăduse niciodată seama
cât de pustiu poate fi la ora 6 dimineața...
Era
de înțeles. Era 6 dimineața, iar ei nu-i stătea în fire să se trezească așa de
dimineață. Nu știa nici măcar ea de ce se sculase și mai ales ce anume o făcuse
să se plimbe prin oraș la „cântatul cocoșilor”, mai ales că afară începuse să
burnițeze. Ploua cu stropi mărunți, dar o ploaie caldă de vară, care spăla
praful de pe trotuare și sosele.
Lui
Alex nu-i păsa că nu-și luase umbrela, nu-i păsa că ploaia putea s-o ude și că
ar fi putut să răcească... Tocmai se despărțise de amicul ei, pe nume Igor, un
rus care venise în orașul ei natal pentru afaceri. Igor fusese primul ei
prieten și prima ei iubire, deși nu i se dăruise fizic. Dragostea aceea o
marcase mai mult decât vroia să recunoască și Igor o părăsise fără vreun cuvânt
de explicație.
Mergând
ea prin ploaia aceea, își dădu seama că Igor profitase de ea prin vorbe
„meșteșugite”, o făccuse să creadă c-o iubește, că ține la ea, că o apreciază.
Aflase de ceva vreme că plecarea lui Igor nu fusese întâmplătoare, ci plecase
pentru că-l aau responsabilitățile în Rusia. Prin responsabilități se înțelegea
nevastă și copii. Când Alex primise vestea, despre adevărata natură a lui Igor,
de la prietena ei cea mai buna Issabelle, nu o crezuse. Crezuse că Isa, cum o
alinta ea, vroia să-și bată joc de ea, că era invidioasă pe ea și pe fericirea
ei, căți Igor nu plecase încă pe-atunci.
Nu
știa pe ce străzi din londra, orașul ei natal o apucase, dar cert era că
ajunsese fără sa-și dea seama în Soho, cartierul boem al Londrei, înțesat de
cafenele, pub-uri, cluburi și alte
cele. N-o interesa nimic din ceea ce vedea. Oricum magazinele erau încă
închise. Colinda aiurea, când se lovi de ceva. Părea un corp.
Își
ridică privirea abătută din pământ și observă un tânăr. Sub o umbrelă neagră,
mare era un bărbat. Alex își jurase să nu mai audă de bărbați în viața ei, dar
acel bărbat de sub umbrelă o fascină. Nu-i vedea chipul bine, dar se simțea ca
și când l-ar mai fi întâlnit undeva, ca și când ei doi s-ar fi cunoscut mai
demult... Nu-și putea explica senzația aceea. Misteriosul bărbat, îi zise :
─ Ați
pățit ceva, domnișoară ?
─ Nu,
răspunse Alex aproape bâlbâindu-se.
─ Ce
faceți prin ploaia aceasta ? Nu știți că puteți răci ?
─ Ba
da, dar nu-mi pasă !
─
Aveți ceva pe suflet ! zise cu o voce misterioasă necunoscutul.
─ Da,
am.
Ce-o
apucase să spună asta de față cu un străin ? Alex nu-și putea răspunde la
această întrebare.
─
Locuiți în apropiere ? întrebă bărbatul.
─
Locuiesc pe Tottenham Court Road, cunoscută pentru magazinele de electronice,
calculatoare și instrumente muzicale.
─
Cunosc strada. Sunteți departe de casă. Sa va conduc eu înapoi. Dacă mai stați
mult în ploaia asta o să vă alegeți cu o răceală de toată frumusețea.
─
Bine, zise ea.
„Bine
!?” Ce-o apucase să zică „Bine” ? Nu știa. Misteriosul bărbat îi „dărui” o
jumătate din umbrela sa și amândoi începură să meargă spre căsuța ei cochetă
din strada Tottenharm Court...
După o vreme, nu-și dădea seama cât timp mersese,
ajunse la căsuța ei cochetă. Numai ea știa cât de mult timp îi luase ca s-o
achiziționeze, ce eforturi făcuse, câți bani economisise pentru a o avea. Nu-i
fusese ușor să se descurce în „jungla” Londrei, mai ales că trebuise să răzbată
de la vârsta de 18 ani când rămăsese singură pe lume. Nici rudele din partea
mamei ei, nici cele din partea tatălui nu o ajutaseră. Nimănui nu-i păsase de
ea. Trebuise să-și câștige existența cum știuse ea mai bine. Totuși, fusese
înzestrată cu un dar Divin : desenul. Din mâinile ei dibace ieșiseră tot felul
de opere pe care reușise să le vândă și să facă bani ca să termine o facultate
și să-și ia căsuța aceea.
La
facultate se orientase către Design și îi plăcuse foarte mult, ajungând chiar
să deseneze diverse rochii, care mai de care mai spectaculoase. Când plecase,
însă, la drum să le vândă, nu avusese mare succes, dar nicio schiță nu
aruncase, ci le păstra pe toate, căci fiecare din ele îi era dragă.
Ajunsă
la ea acasă, descuie ușa de la intrare și dintr-un impuls necunoscut își invită
musafirul care o condusese înăuntru. Străinul îi acceptă politicos invitația și
intă înăuntru, într-o cameră de conversații. Alex îl pofti să ia loc,
scuzându-se față de el, pentru a se duce să se schimbe.
Străinul,
rămas singur în camera de conversații începu să inspecteze camera din privire :
pe fundalul lambriurilor unei nișe, un șemineu de marmură lumina întreaga
încăpere. Canapeaua și fotoliile tapițate cu pluș într-o nuanță vie de
trandafiriu-roșiatic oferă un loc minunat pentru conversații. Undeva în stânga
se afla o vitrină, în dreapta, pe tapet o icoană, jos, un secretaire de
dimensiuni miniaturale. Străinul găndi că în sertărașele acelui secretaire, de
numai câțiva centimetrii, încuiate cu cheițe, stătuseră ascunse, poate, tainice
răvașe de dragoste.
Alex
reveni la musafirul ei.
─ Vă
rog să mă scuzați că v-am lăsat să așteptați ! începu ea conversația.
─ Nu
face nimic, domnișoară ! zise el.
─
Vreți să serviți ceva ?
─ Nu,
mulțumesc.
─ Mă
cheamă Alex. Numele de familie nu are importanță în situația de față.
─
Pierre. Încântat de cunoștință.
─
Sunteți francez după nume ?
─ Da.
Locuiesc în Franța. Sunt cu afaceri venit la Londra.
─
Înțeleg.
─ Ce făceați
pe o vreme ca asta afară, departe de casă, dacă îmi permiteți să vă întreb...
─ Pur
și simplu mergeam fără sens.
─ De
ce ?
─
Pentru că m-am despărțit de cineva acum mult timp în urmă și vroiam să-mi pun
ordine în gânduri. Nu cred ca e treaba dumneavoastră, în fond, zise Alex
arțăgoasă.
─ Îmi
cer scuze. Vad că sunteți bine acum. Eu o să plec.
─
Bine.
Alex
îl conduse pe Pierre afară și apoi închise ușa după el. Rămasă singură, își
rememoră chipul străinului : un bărbat bine făcut, cam la vreo 30 de ani, cu
păr blond, ochi verzi. Arăta destul de bine Pierre ăsta.
