Termenul de "Emo" vine de la Emotional, cea ce ne face sa ne gandim la acei oameni afectivi,sensibili si usor de impresionat.
“Emo” este, de fapt, starea pe care persoana ce se considera astfel o are datorita unor deceptii peste care nu a putut trece.
Cert este ca aceasta stare nu apare doar de dragul de a fi “emo” ci, dupa cum au demonstrat si unii specialisti in domeniul psihologiei, de pe urma unor traume ce au modificat modul de a gandi, de a actiona.

Prin anii 80, numele "Emo" era folosit in muzica, fiind un subgen al rockului.In decursul anilor acest cuvant primeste multe inbunatatiri.


Unii spun ca emo kid-u` e o combinatie intre un goth kid, un rock kid si un punk kid.
Acest individ poate fi recunoscut dupa ochii puternic conturati cu negru, coafurile rasta, parul relativ lung sau ciufulit, de culoare neagra, sau, eventual, in combinatii cu unele culori “ce sar in ochi”(roz,negru, blond).
Un Emo se evidentiaza si prin felul lui de a se imbraca, din cauza ca poarta haine foarte ciudate si o geanta lunga ca de postas.
De multe ori cei emo se izoleaza de lume,sunt aspri cu ei insisi, totul ducand la ganduri de sinucidere.
Acesta stare se manifesta in perioada adolescentei, cand tinerii, incercand sa se regaseasca, au sansa sa se simta frustrati.

Majoritatea celor care sunt "Emo" in zilele noastre sunt oameni normali, fericiti, cu tot ce le trebuie, care vor sa se evidentieze prin machiajul,coafura si hainele ciudate care le poarta.

Depresia lasa o cicatrice biochimica pe creier

Oamenii de stiinta au descoperit care sunt efectele de durata ale
depresiei si de ce este aceasta afectiune atat de greu de vindecat. Ei
au descoperit ca depresia declanseaza o schimbare biochimica in
interiorul creierului, producand anumite molecule ‘silencer’, care
inhiba exprimarea unei gene responsabile pentru o proteina cheie.

Intr-un articol precedent
am descris descoperirea acestei proteine cheie, p11. Absenta ei
afecteaza receptorii de serotonina, care este un neurotransmitator, si
este responsabila pentru generarea
simptomelor depresiei. Instructiunile pentru p11, ca si pentru toate celelalte proteine, sunt codificate in ADN.

A fost speculat deci ca depresia, sau cel putin disponibilitatea catre
depresie, ar putea avea cauze genetice. Poate ca gena responsabila
pentru producerea proteinei p11 este defecta. Acum insa, o echipa de
cercetatori condusa de Eric Nestler, de la Centrul Medical Sudvest al
Universitatii Texas, a descoperit ca nu este asa.

Ei au studiat cobaii deprimati. Daca un soarece este expus agresiunii
repetate a diferitilor membri dominanti zilnic, timp de 10 zile, el
devine incapacitat social; evita in mod sistematic contactul cu alti
soareci, chiar si saptamani mai tarziu.

Cercetatorii au descoperit ca soarecii deprimati aveau o anumita
molecula ‘silencer’ care impiedica expresia genei pentru proteina p11.
De asemenea, ei au constatat ca antidepresivele folosite in prezent nu
afecteaza aceasta molecula – si deci nu adreseaza cauza reala a
depresiei – ci numai activeaza un mecanism compensator alternativ,
care, pe termen scurt, depaseste in importanta efectele moleculei
‘silencer’. Insa aceasta ramane in interiorul creierului asemeni unei
cicatrici biochimice si poate avea efecte chiar si mult mai tarziu. De
aceea, de pilda, o persoana care a fost deprimata poate usor sa revina
la starea de depresie, chiar si ca urmare a unor evenimente relativ
minore.

"Studiul nostru arata cum stresul cronic declanseaza schimbari in
cadrul creierului, schimbari care sunt mai de durata decat efectele
antidepresivelor", explica Nestler. "Cicatricea moleculara indusa in
hipocampus si poate si in alte parti ale creierului de catre stresul
cronic nu poate fi vindecata usor. Pentru a vindeca cu adevarat
depresia trebuie, probabil, sa descoperim noi tratamente care sa poata
elimina moleculele ‘silencer’."

Nestler a mai spus si ca stresul social probabil ca are efecte inhibatoare similare, inclusiv asupra altor gene.

Asta am luat-o in intregime de pe net si daca vreti o publicati daca nu nu,m-a uimit ce scria in ea si cred ca si ceilalti ar trebuii

Doi membrii, din cate am vazut eu, au avut cateva conflicte cu depresia, ajunganduse pana la terapie.
Voi copia cate un mesaj despre ce au patiti fiecare ca sa aflati mai multe din experienta lor.

Erena21:
Prima oara cand mi-am dat seama ca am tendinte depresive era prin liceu....deorece venise un psiholog la noi in scoala si mi-a zis...atunci nu intelegeam,insa acum stiu foarte bine ce este depresia si o inteleg.Din cauza faptului ca tatal meu are probleme cu alcoolu, imi era rusine sa mai merg pe strada ca sa nu ma critice lumea din cauza lui,din cauza scandalurilor, ma simteam umilita mai ales din cauza abuzurilor psihice la care eram supusa si ma uram.....imi vedeam numai defecte cu toate ca eram o eleva foarte buna si aratam bine (abia acum realizez cand ma uit la poze), asa apoi un soc mare pic bacu, si de aici incepe advaratul cosmar pentru mine, parasita de mama mea care m-a lasat pe mine sa am grija de casa, in fiecare zii bataii certuri scandaluri s.a......apoi am inceput sa imi provoc mici taieturi apoi a continuat cu tentative de suicid la inceputul anului acesta......din cauza unor episoade depresive majore...de atunci practic terapie o dat pe sapta acum innainte de vreo 3 ori si tratament cu antidepresive...insa am reusit sa trec si acu ma simt mai bine ca niciodata

Fraise:
De multe ori am intrat in depresie din cauza dezamagirii sentimentale ... (ma uitam la cei din jur cum au o jumatate sau macar au un grup de prieteni, si eu nu am) mergeam mereu pe expresia "sunt o umbra pe pamant, toti ma calca in picioare" ... ganduri de sinuicid am avut, recunosc ... luasem candva cateva algocalmine si mai mult rau mi-am facut la stomac (nu ajunsesem in spital, dar cat pe ce!) ... am trecut de perioada asta de a trece in lumea celalalta, dar cand vad ca ceva nu misca cu prietenul meu (am o relatie ciudata) incep sa plang pana cand nu mai sunt buna de nimic, nu mai am chef de nimic. Uite! de 2 saptamani sunt in starea asta, chiar daca am avut momente si de fericire, dar nu sunt eu ... stiu ca viata mea a luat o alta intorsatura si pe 16 iulie am un examen foarte important si nu reusesc sa invat, nu ma pot concetra ... no words , mintea mea o ia in alta parte ... nu pot! La 3-4 zile eu plang ... nici nu le mai spun alor mei, pt ca nu ma vor intelege niciodata ce e in sufletul meu ... . cand eram mica am fost la un psiholog pt alte chestii de varsta, de atunci nu am mai fost ... si nu-mi imaginez ca el m-ar incalzii cu ceva, mi-ar da aceleasi sfaturi pe care mi le dau cu totii si astea nu ma incalzesc cu nimic ... increderea in oameni am pierdut-o, in special in barbati ... am suferit prea mult si incerc sa iau viata asa cum este ...

Dupa ce ati citit aceste mesaje ar trebuii sa va ganditi mai adanc atunci cand sunteti "suparati pe viata" pentru ca acestea sunt intradevar necazuri si suparari.