Well nu am mai continuat cu postul anterior, dar life did go on for me. I actually did smth to be proud of: am absolvit o facultate... Achievement gained, but at what cost? My life's moving onwards, his is standing still... And I kind of feel bad for succeeding, because the road ahead is a road of nothingness for two, but if I follow it alone, it holds both hope and sorrow.
Si pana la urma ce este out there pentru mine? Is it worth giving up on what I know and on what I am at the moment?
Trei ani cu el, patru liking him inainte sa fim impreuna... O treime din viata mea de pana acum... E mult, si emotional si si pe toate planurile 7 ani inseamna mult...
Apasarea acelui drum spre nicaieri ma sufoca incet... Sunt o fata careia ii place sa viseze, sa aiba some great purpose in life (pe care nu il stiu inca), dar si small little goals on the way. Si totul e on hold acum. The very essence of me is on hold. Sure, I laugh, I chit-chat, dar noaptea si dimineata pot sa stau si peste o ora just staring at the walls, cu prea multe ganduri si sentimente vuind prin minte, cu un gol enorm in interior, fara sa fiu in stare sa ma concentrez pe ceva anume. I just... stand still, like all that I wanted and perhaps also needed.