Municipiul Calafat s-a plămădit și dezvoltat de-a lungul timpului într-un cadru geografic natural excelent, deteminat de prezența apelor bătrânului Danubiu, pe al cărui mal stâng este amplasată așezarea. Calafatul, orașul rozelor, al castanilor și stejarilor seculari, al holdelor aurii, și industriei moderne, dar și al falnicelor monumente istorice, este situat în extremitatea sud–vestică a județului Dolj, pe malul stâng al Dunării, la aproximativ 90 km de Craiova, în Câmpia Ciuperceni, subunitate a Câmpiei Băileștilor, acolo unde fluviul începe să-și adâncească cea de-a doua meandră, respectiv la 43˚, 58΄ și 14œ latitudine nordică și 22˚, 56΄ și 40œ longitudine estică. În prezent, Calafatul include în componența sa administrativă și satele Ciupecenii Vechi, Basarabi și Golenți.
La nord și nord-vest, peste Dunăre se află Bulgaria. Între Calafat și orașul vecin, Vidin (Bulgaria), legăturile permanente se realizează prin nave special amenajate (bacuri), iar pe direcția km. Flv 796 urmează să se construiască podul peste Dunare. Spre Sud–Est, la o depărtare de 14 km, se găsește comuna Poiana Mare, una dintre cele mai mari așezări rurale din țară, cu care comunică, atât prin calea-ferată Calafat-Golenți, cât și prin moderna șosea asfaltată 55A. La Sud și Sud–Est, orașul se învecinează cu localitățile Smârdan și Ciupercenii Noi, ambele înființate la sfârșitul secolului trecut și care în prezent alcătuiesc o singură comună - Ciupercenii Noi.
Din punct de vedere fizico – geografic, orașul se găsește situat într-o regiune de șes, respectiv în Câmpia Română și anume la extremitatea sud-vestică a Câmpiei Olteniei, mai exact în Câmpia Băileștilor. Câmpia Română (a Dunării de Jos) situată pe partea stânga a Dunării, este mărginită spre nord de Piemontul Getic, Subcarpați și Podișul Moldovei.
Caracterul general al reliefului este dat de predominanța formelor plate, cu altitudine mai mică de 200 m, dar în cadrul câmpiei se pot distinge cel puțin trei aspecte deosebite, întâlnite în cadrul unor subunități orientate pe direcția est–vest: câmpia piemontală, câmpia de subsidență și câmpia tabulară loessica. Câmpia Română este împărțită în două mari subdiviziuni: Câmpia Română de Est și Câmpia Română de Vest, separate de o linie care corespunde aproximativ cursului râului Argeș. Subunitate a Câmpiei Olteniei, Câmpia Băilești se întinde între văile Drincea și Jiu, străbătută de Balasan și Desnatui, fiind formată din terasele Dunării, excepție făcând Câmpul Segarcei, un mic sector din nord – est, aici găsindu-se foarte larg dezvoltate toate cele opt terase ale acesteia, iar valea în ansamblul ei atinge lățimea maximă de 40 km.
Istoric
Zorii istoriei in spatiul geografic care contureaza astazi municipiul Calafat si satele componente – Basarabi, Golenti si Ciupercenii Vechi, au evidentiat existenta unei populatii statornice asezata in vatra mai sus amintita din cele mai vechi timpuri care si-a urmat fagasul propriu de manifestare, de cultura materiala si spirituala, zamislind de-a lungul mileniilor valori de originalitate si trainicie intrate in patrimoniul culturii nationale in consonanta cu evolutia generala a civilizatiei romanesti. Cercetarile arheologice confirma diferentierea sociala, in plin proces de infaptuire in secolele III – I i. Hr. si in secolul I d. Hr. ca si legaturile tot mai active cu romanitatea balcanica, inclusiv prin punctul de trecere din dreptul Calafatului.
Prima atestare documentară păstrată, referitoare la Calafat datează din 1424: Vama de la Calafat, care în secolele XV - XVI devine punctul de tranzit cel mai important pentru comerțul Țării Românești cu Peninsula Balcanică. O altă atestare documentară datează din vremea lui Basarab cel Tânar –Țepeluș (noiembrie 1477 – septembrie 1478). Acesta, la 3 aprilie 1480, întărește Tismanei, unde era stareț Matei, vama de la Calafat cu târgul, ca și alte vămi și bălți. Din 30 aprilie 1502 dateaza un alt hristov, dat de Radu cel Mare (1495 - 1508), care intareste Tismanei, al carei egumen era Ioanichie, „vama de la Calafat, ca sa fie de ocina si de ohaba si sa ia vama de la Calafat” Tot din primii ani ai secolului al XVI-lea dateaza si alte doua hristoave domnesti, prin care se intarea manastirii Tismana vama de la Calafat. La 26 iunie 1508, Mihnea I cel Rău intareste manastirii vama de la Calafat, care a fost a Tismanei inca de la batranii domni, iar la 1 mai 1510, din Târgoviște, Vlad cel Tânăr o da ieromonarhului Ioanichie si calugarilor de la Tismana. La 10 mai 1523, Vladislav al III-lea, da porunca mamastirii Tismana „ca sa fie volnici calugarii din Sfanta manastire Tismana sa-si ia vama de sare de la Vadul Vidinului de la valahi”, iar un an mai tarziu, tot acesta, intarea egumenului Istratie si calugarilor Tismanei „vama de la Calafat cu targul si balta Bistret cu vama”, ca si altele, „pentru ca le-au fost vechi si mosteniri de la batranii domni”. Asemenea acte de danie, sau mai exact de reantarire a stapanirii asupra vadului de la Calafat, au mai fost date de catre Moise Vodă (12 mai 1529) si Mircea Ciobanul (26 aprilie 1547), Petru cel Tânăr (17 aprilie 1568). Din cercetarea documentelor epocii, rezulta ca in secolele XIV – XVII Calafatul constituia punctul terminus al unui drum comercial important, cunoscut si sub numele de „Drumul sarii”, pozitia lui geografica oferind conditii optime pentru desfasurarea unui activ comert de tranzit. De aici, produsele excedentare ale Tarii Romanesti ajungeau in Peninsula Balcanica, pana pe tarmurile Adriaticii si tot pe aici, marfurile negustorilor turci si greci patrundeau in Muntenia si mai departe, in Transilvania si Ungaria. Prin vama de la Calafat se trimiteau in Imperiul otoman mari cantitati de cereale, vite, cai, oi, peste, sare, vin, ceara, miere, cherestea. Prin acelasi punct intrau in tara obiecte de imbracaminte si podoaba, stafe orientale, covoare, mirodenii. Importanta care se acorda Calafatului in secolele XVII – XVIII era determinate si de faptul ca, fiind asezat in fata Vidinului si la rascruce de drumuri, prin el se scurgeau marfurile ce veneau sau plecau din partile de apus ale Bulgariei, Macedoniei, vestul Serbiei si chiar de mai departe, in Ragusa si Salmatia . Tot de la Calafat se putea face usor legatura cu Craiova, pe unde trecea principalul drum comercial care strabatea Oltenia de la est la vest (București – Pitești – Slatina – Craiova – Cernet - Varciorova). Mărfurile pornite de la Calafat puteau astfel să ajungă fie la Târgu Jiu și de aici prin pasul Vâlcan în Transilvania, sau, trecând prin Slatina, urmau drumul pe Valea Oltului până la Sibiu. Indiferent de una sau alta din ipoteze privind istoria orașului Calafat, cert este că așezarea datează din epoci străvechi, cumulând de-a lungul mileniilor paleolitice și neolitice, în epoca fierului și pretracică, valorile anticelor civilizații din spațiul egeeano-carpatic.
Ipoteza originii genoveze
B. P. Hasdeu a fost primul istoric care a emis ipoteza originii genoveze a Calafatului medieval. La rândul său, A.D. Xenopol, îmbrățișând ideea lui Hașdeu, a sustinut că genovezii „par să fi întemeiat porturile dunărene Giurgiu, așa numit San Giorgio, patronul Genovei și Calafatului, de la calafatare – a unge corabiile cu duhot”. Este, de altfel, perioada când traficului intens pe Dunăre i se adaugă negustorii genovezi, ca urmare a încheierii tratatului de la Nymphaion, dintre Genova și Imperiul Bizantin, din 13 martie 1261. Originea genoveză este susținută și în alte lucrări mai vechi sau mai noi; amintim, între acestea, pe cea scrisă de C. Buchholtzer și P. Rotaru, lucrarea „Pe firul Dunării. De la Baziaș la Marea Neagră”, „Dicționarul geografic al județului Dolj”, „Dunărea. Privire istorică, economică și politică”. In sfârșit, amintim lucrarea lui Al. Cebuc și C. Mocanu, care pledând pentru aceeași ipoteza, susțin că genovezii, concurenții venețienilor, ajutați de moldoveni, împing comerțul lor pe Dunăre pâna la Calafat, servindu-se de diferite nave.
Ipoteza originii bizantine
Alți istorici susțin originea bizantină a toponimicului local. Așa, de pildă, C.C. Giurescu, după ce menționează existența Calafatului „înainte de Basarab întemeietorul”, deci sfârșitul secolului al XII-lea și începutul secolului al XIV-lea, arată că denumirea de Calafat „redă exact grecescul Kalafatis, care îndeamnă cel ce smolește vasele”. În acest loc, presupune C.C. Giurescu, trebuie să fi fost o „escala, o schela… unde se încărcau grânele Olteniei și se călăfătuiau vasele”. Aceeasi origine bizantină a numelui așezării o susține și Nicolae Iorga, care afima ca denumirea de Calafat ar veni de la un nume grecesc de persoană, anume Kalafatis, nume foarte răspândit la Bizanț. Tot pentru originea bizantină a toponimicului Calafat se pronunță și autorii unei lucrări de istoria bisericii române, care susțin că „pe Dunăre, bizantinii au dat denumirile grecești localităților… Maglavit, Calafat, Corabia, Zimnicea etc.”
Legenda locală
Legenda locală pledează pentru ideea că străvechea așezare a Calafatului ar fi fost la origine o mică colonie de pescari. Potrivit unei legende, în secolul al XI-lea, mai precis prin anii 1040 – 1042, un oarecare Mihail Calafat, meșter în arta călăfătuirii, găsind pe aceste meleaguri o așezare propice pentru executarea meseriei lui, ar fi înfințat, pe malul Dunării, un atelier pentru repararea și smolirea corăbiilor, fapt care a făcut ca navigatorii bizantini, iar apoi și cei genovezi, atrași de iscusința sa, să-și aducă vasele pentru a fi reparate. Potrivit aceleiași legende, locul unic unde se efectua operațiunea de călăfătuire era la debarcaderul de lânga această așezare care, ulterior, a primit numele de Calafat.