hmm..intr`un timp sau altu toti o sa avem depresii . Am avut si eo timp de 1 saptamana...nu aveam chef de nimeni,plangeam,ascultam muzica trista,si statea inchisa in casa . NU pot sa zic ca am avut un motiv anume ..pe parcursul timpului s`au strans mai multe..n`am mai suportant si am ajuns in depresie . Cum am iesit din ea? ..poi my best m`a luat fortzat prin parc..am vorbit cu ea si a fost ok

Am suferit de o depresie ciudata.Dupa 4 ani mi-am dat seama cat am fost de afectata.Motivul a fost moartea mamei mele.Aveam 13 ani cand a murit.Atunci nu mi-am dat seama cat de grav este lucru` asta.M-a afectat foarte mult.Din cauza stresului si problemelor am inceput sa am probleme de sanatate si menstruatia neregulata.Dupa putin timp de la ce s-a intamplat m-am bagat intr-un mediu de rockeri,am devenit rebela,am facut ce am vrut,nu-mi pasa de nimeni,ascultam numai melodii sadice,uneori plangeam aiurea,ma imbracam tot timpul in negru.Nici nu vreau sa-mi amintesc de perioada asta...Nu doresc nimanui acest lucru.

eu nu am avut chiar depresii atat de profunde....-__- inca,aveam si eu cateodata stari in care totul mi se parea paralel,ma schimbasem pana si colega mea era ingrijorata ,incepeam sa ma plictisesc foarte repede dar asta a trecut foarte repede ca incepea sor`mea sa glumeasca pe tema ca ma fucusem emo.... si nu am suportat sa o vad cum rade asa ca am inceput sa ma bucur de viata facandu-i in ciuda.... cam tampita povestea.,..stiu stiu

Roxy a scris:Am suferit de o depresie ciudata.Dupa 4 ani mi-am dat seama cat am fost de afectata.Motivul a fost moartea mamei mele.Aveam 13 ani cand a murit.Atunci nu mi-am dat seama cat de grav este lucru` asta.M-a afectat foarte mult.Din cauza stresului si problemelor am inceput sa am probleme de sanatate si menstruatia neregulata.Dupa putin timp de la ce s-a intamplat m-am bagat intr-un mediu de rockeri,am devenit rebela,am facut ce am vrut,nu-mi pasa de nimeni,ascultam numai melodii sadice,uneori plangeam aiurea,ma imbracam tot timpul in negru.Nici nu vreau sa-mi amintesc de perioada asta...Nu doresc nimanui acest lucru.

Moartea cuiva drag e o experienta oribila. Mie nu mi-a murit vreun parinte, dar mi-au murit bunicii la care am petrecut intreaga copilarie. Bunica acum un an si un pic, bunicul acum jumatate de an. Inca nu m-am impacat cu moartea lor, de cateva ori pe luna ajung sa plang dupa ei. Bunica a fost mai mama decat mama uneori ca sa zic asa... Si era singura din familia asta care chiar ma asculta si care incerca sa ma priceapa. Si desi era cu atatia ani mai in varsta ca mine cumva ma intelegea in conformitate cu timpul meu si nu cu timpul ei. Si e socant ca parintii care sunt mai tineri ma iau cu " eu pana in anul 3 de facultate am venit acasa la ora 10" si "eu la 20 de ani am muncit ca sa imi ajut parintii sa isi ia masina" si alte chestii de genul.

Si ea imi lipseste cel mai mult. Dar si bunicul... Si mai am atatea sa aflu despre ei si probabil nu o sa le pot afla vreodata..

Roxy, elicitari ca ai reusit cumva sa iti revii. Si daca ai nevoie sa vorbesti despre ceva iti suntem aici sa te ascultam.

Mersi mult.

am avut si eu o problema cu depresia acum putin timp in urma...ma certasem cu persoana la care am invatat sa tin cel mai mult...eram trista tot timpul,tot timpul ma gandeam,plangeam cand eram singura si chiar si de fata cu prietenii fara motiv si chiar am avut un moment in care era sa imi tai venele...dar au trecut toate astea,mi`am dat seama ca nu merita,ca sunt doar copilarii....si trec...si desi mai simt ceva puternic pentru acea persoana nu as putea sa mai apropii lama de mine

nu cred ca a fost chiar o depresie,dar timp de doua saptamani ,luna trecuta am fost distrua din mai multe motive si am avut tot felul de iesiri.Era pur si simplu groaznic.Plangeam din orice motiv,daca vedeam ceva la tv sau citeam ceva frumos intr-o revista simteam ca mie nu mi se poate intampla asa ceva si incepeam sa plang.Mi-am rupt/distrus cateva lucruri dragi,care imi aminteau de ceva care pe atunci era o amintire dureroasa.Aaa...si cel mai rau, ma purtam groaznic cu persoanele care erau aproape de mine,vrand sa le arat intr-un mod indirect ceea ce simteam,fiindu-mi parca teama sa le spun pe fata.M-am ascuns[acum e prima data cand vorbesc despre asta] pentru ca asa am considerat ca este mai bine....nu imi place sa ii impovarez pe ceilalti cu problemele mele,poate ca ei m'ar face sa sufar si mai mult,dar asa ca nimeni n'a stiut nimic,am reusit sa ma refac,iar acum sunt ok,desi cand ma gandesc la ce s-a intamplat atunci ma intristez,pentru ca e ceva normal.Repet,a fost o perioada scurta,ceea ce nu se poate numi chiar depresie.

Pai nu se poate numi chiar depresie dar.....am trecut printr-o perioada mai proasta in care parca totul era impotriva mea..Nu ma mai intelegeam cu prietenii, luam note mici...Acum s-a mai remediat si e mult mai bine...mai ales ca m-am impacat cu prietenii mei

da,am avut depresii...Aveam vreo 16 ani si trecusem printr'un viol..Am avut nevoie de muuuuuuulte sedinte cu un psiholog,dar nu prea ma ajutau...Mi-a trebuit timp..Mult timp sa stau singura si sa nu vad pe nimeni..Am reusit sa trec de chestia asta,dar cand imi amintesc ma i-a cu "rau"....Familia mea nu putea intelege ce e cu mine la inceput,prietenul meu nu suporta s ama vada asa..asa ca a renuntat si s-a despartit de mine..a fost o chestie nasoala,dar e bn ca a trecut..

^ce s`a intamplat?:O doamne si nu s`au dus la inchisoare?...pffff asta da motiv de depresie

on: nu am mai avut de mult o depresie...dar nu ii duc lipsa

depresie inseamna ca pe o perioada mai indelungata...aproximativ doua saptamani,sa ai o tristete in suflet,cu sau fara motiv,ca acest lucru sa te impiedice sa iti faci activitatiile tale normale,activitatile tale zilnice sa fie perturbate si sa simti ca nu vei iesii la suprafata...cam asa as descrie eu depresia...

am avut o depresie care m-a tinut intre 6 si 8 luni (nu mai stiu exact)...ii detestam pe toti din jurul meu si cel mai mult pe mine. M-am invinuit pentru tot ce se intampla si m-am inchis foarte tare in mine si in muzica rock in special. M-am departat total de parinti, prieteni, colegi, crezand ca nu ma pot intelege, ca ei nu stiu cat sufeream. Astfel ca am inceput sa ma simt din ce in ce mai singura. Singuratatea a devenit atat de apasatoare incat am clacat si am inceput sa ma exteriorizez prin mutilare.
Sunt o persoana foarte emotiva si totodata destul de naiva in ce priveste sentimentele, atat de dragoste cat si in ceea ce priveste prietenia.
Am depasit etapa asta singura, cu ajutorul celor mai bune prietene, al mamei si in special al surorii mele.
In urma experientei acesteia am ramas cu o usoara agorafobie si cu lipsa increderii in forta proprie. Inca lucrez la acceptarea propriei persoane.

Vanilutzza: Cred ca daca ar fi fost sa trec prin ce ai trecut tu nu mai scriam in momentul asta pe forum. Te admir foarte mult ca ai reusit sa depasesti experienta asta. La fel si pe erena21.

Molly a scris:. Singuratatea a devenit atat de apasatoare incat am clacat si am inceput sa ma exteriorizez prin mutilare.
Sunt o persoana foarte emotiva si totodata destul de naiva in ce priveste sentimentele, atat de dragoste cat si in ceea ce priveste prietenia.
Am depasit etapa asta singura, cu ajutorul celor mai bune prietene, al mamei si in special al surorii mele.
In urma experientei acesteia am ramas cu o usoara agorafobie si cu lipsa increderii in forta proprie. Inca lucrez la acceptarea propriei persoane.

Vanilutzza: Cred ca daca ar fi fost sa trec prin ce ai trecut tu nu mai scriam in momentul asta pe forum. Te admir foarte mult ca ai reusit sa depasesti experienta asta. La fel si pe erena21.

cunosc foarte bine acel sentiment,stiu ce inseamna sa te automutilezi,am practicat si eu chestia asta...cateodata si acum ma mai bate gandul dar renunt si bine fac caci imi fac doar rau...
si iti zic ca eu ai fi trecut ,peste asta ...e greu dar treci ramai cu sechele de tot felul dar iti continui viata...crezi ca eu nu am zis la fel ca nu voi face fata situatiei...hmm...din contra am si incercat sa pun capat vietii mele,si m-am ales cu o mare depresie care si acum persista...si zic eu ca ai fi prezenta si ai scrie in continuare pe forum,poate din contra mai mult inca deoarece ,eu vad la mine, in lumea virtuala totul pare mai usor si asa te ascunzi... ,dar aa reusesc eu sa fac fata la realitatea dura ce ma inconjoara

[e devreme la varsta mea,stiu,multumesc]
Prima oara cand am trecut prin asa ceva a fost vara trecuta.Inainte de asta mentionez:parintii mei sunt despartiti de cand eram la gradinita.Deci,era vara trecuta.Mama plecase la munca in Spania...si de obicei tatal meu cand se enerveaza incepe sa se lege de ea [spune tot felul de baliverne ].Tot asa era si vara trecuta:urla mereu cand ma duceam la el acasa[eu stau cu mama la apartament] despre ea,si asta m-a facut sa innebunesc:faptul ca ea era departe si tata vorbea urat despre ea.Incercam sa trec peste,sa imi spun ca nu e nimic grav,ca se va intoarce repede.Dar intr-o zi,pe la ora 5 dupa-amiaza,eram pe drum.Si de-odata mi-a venit sa plang.In mijlocul drumului.Am incercat sa ma abtin pana acasa.M-am inchis in baie si am inceput sa plang in prosop.De atunci plangeam in fiecare seara,iar ziua ma comportam ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.Si m-au crezut toti.In cele din urma mama a venit in august.Dar cred ca de-atunci sunt foarte schimbata..inainte eram altfel.Oricum nu-mi mai pasa.

Dra de ce nu iti pasa? E vb despre tine totusi.Nu vrei sa afli de ce? Nu vrei sa incerci sa afli ce este cu tine? depresia nu inseamna sa plangi.de fapt cand esti intr-o stare de asta nu prea poti plange numai ai forta.Daca nu vb despre ce s-a intamplat si nu incerci sa afli care erau motivele reale atunci asta se va repeta,sau mai rau in viitor viata ta va deveni un dezastru natural.Nu crezi ca este posibil,atunci te minti singur.Cu cat afli care sunt realele motive din vara trecuta si le intelegi cu atat te vei descurca mai bine pe viitor.E esential sa stii sa te cunosti.

Sincer eu cerd ca am probleme cu depresia de cv vreme.Prima perioada a fost in dec '08 pana in martie '09 cand s-a manifestat cel mai grav.Pur si simplu simteam o frica ingrozitoare,nu aveam stare,nu puteam s ama concentrez,tot ce vroiam este sa plang,sa zbier si nu intelegeam ce e cu mine.Toate astea din cauza iunei altercatii...nu vreau sa dau detalii,oricum a fost oribil,nici in zi de astazi nu mi-am revenit.Acum,iar m-apuca un episod depresiv,nimic nu-mi iese bine,sunt singura o perioada buna de timp,devin nervoasa usor,chiar agresiva,nu pot dormi,imi pierd pofta de mancare..nu am idee ce e cu mine si nici nu mai stiu cine m-ar putea ajuta

Dar ai descoperit care e motivul,motivele pentru care ai devenit asa?
Sau esti sigura ca e vb de depresie,pentru ca la adolescenti e oricum un pic normal sa mai aibe stari de genul acesta.Ei sunt foarte schimbatori,si transformrile prin care trec le ingreuneaza de multe ori situatia,e vb de chimie pura ce are loc la nivelul creierului. Ai incercat sa vb cu cineva care te intelege despre problemele tale,sa te eliberezi cumva? Na e mai greu pentru un adolescent sa mearga la un psiholog,ca ala costa bani si chestii de astea....si parintii accepta destul de greu situatia asta. dar e poate vreun adult langa tine care sa te indrume,sau macar daca exista la scoala psiholog sa mergi la el.Te poate ajuta sa iti lamuresti multe probleme. Sau pana la urma poti sa trimiti pm cu ce e cu tine si poate cumva iti mai luminez un pic gandirea si poate iti va fi mai usor.

N-am trecut prin aşa ceva.N-am avut nu ştiu ce probleme până acum şi nici nu sunt genul de om care se supără din orice.Trec destul de uşor peste problemele de zi cu zi.Dacă mă cert cu cineva asta e,mă comport mai rece cu persoana respectivă şi mna,mă gândesc la ce-i de făcut,dar nu-mi stric toată ziua pentru asta.
Prefer să fiu activă şi să uit de problema respectivă decât să-mi tot bat capul cu ea.

Stare depresivă

Pierderea interesului pentru activităţi care înainte produceau plăcere

Incapabilitate de a mai simţi emoţii

Frică

Auto-învinovăţire

Auto-compătimire

Sentiment de neajutorare
blahblah and more

I haz all this, so... I`m fucked?

inca sunt intr-un fel de depresie, dar nu stiu de ce... pur si simplu incep sa plang fara motiv cand sunt singura.
Cand sunt cu prieteni devin fericita ca si cum s-ar activa o masca..

asta se intampla latoti cei de peste 12 ani din cauza divergentelor de acasa, e ceva obisnuit MayKare.

Am intrat si eu in acest "club" de vreo 3 ani si ceva.De fapt, cred ca am fost predispusa la aceasta boala de cand eram mai mica.Au fost multe probleme care m-au "condus' pe acest drum, prea multe ca sa vorbesc despre ele.La mine este deja o boala in adevaratul sens al cuvantului.Pe langa simptomele psihice si emotinale, am si probleme fizice ( dureri de spate si cap uneori insuportabile).Am fost pe la cativa medici (mai multi) pentru aceste dureri de spate si concluzia lor a fost "Nu stim ce ai", desi am mai multe diagnostice la coloana niciunul da asemenea dureri.
E simplu sa vorbesti despre depresie atunci cand nu sti ce a provocat aceasta boala si iti dai cu presupusul cat e simplu este sa treci peste si sa-ti continui viata.
Sper ca s-a inteles ceva din mesajul, stau cam prost cu concentrarea...

Kitty_star a scris:asta se intampla latoti cei de peste 12 ani din cauza divergentelor de acasa, e ceva obisnuit MayKare.

Nu am probleme acasa. Bine, am cateva ca orice adolescent dar nu mari. Doar de genu': "de ce ai venit la ora asta am spus sa vii la 3" sau "nu mai sta atat cu ochii in tv fa si tu ceva prin casa"
Problema mea e legata de starile de spirit. Cand sunt cu prieteni/colegi/familie ma simt..normala, oarecum draguta, interesanta.. dar mediat ce realizez ca sunt singura.. incep sa ma urasc, TOT ce e legat de mine ma scarbeste si ma innebuneste, nu ma simt suficient de buna pentru nimic... ascult muzica si deodata realizez ca melodia e frumoasa si ar trebui sa fie ascultata de cineva special... nu de o ciudata.
Sau incep sa desenez si brusc distrug desenul fiindca nu imi place ce mi-a iesit desi arata exact ca poza pe care o desenam.
Nu ma simt suficient de buna sa cant, sa citesc, sa voresc, sa stau in caldura, sa simt iubire... sa exist.

MayKayre a scris:

Kitty_star a scris:asta se intampla latoti cei de peste 12 ani din cauza divergentelor de acasa, e ceva obisnuit MayKare.

Nu am probleme acasa. Bine, am cateva ca orice adolescent dar nu mari. Doar de genu': "de ce ai venit la ora asta am spus sa vii la 3" sau "nu mai sta atat cu ochii in tv fa si tu ceva prin casa"
Problema mea e legata de starile de spirit. Cand sunt cu prieteni/colegi/familie ma simt..normala, oarecum draguta, interesanta.. dar mediat ce realizez ca sunt singura.. incep sa ma urasc, TOT ce e legat de mine ma scarbeste si ma innebuneste, nu ma simt suficient de buna pentru nimic... ascult muzica si deodata realizez ca melodia e frumoasa si ar trebui sa fie ascultata de cineva special... nu de o ciudata.
Sau incep sa desenez si brusc distrug desenul fiindca nu imi place ce mi-a iesit desi arata exact ca poza pe care o desenam.
Nu ma simt suficient de buna sa cant, sa citesc, sa voresc, sa stau in caldura, sa simt iubire... sa exist.

Nu te simti suficient de buna pentru ca cineva ti-a tot repetat asta.Am trecut si eu prin ceea ce treci tu acum si ca raspuns la aceasta stare am dezvoltat o alta persoana cam superficiala ce se razbuna pe altii pentru problemele pe care le aveam eu.Sa nu se inteleaga ca am dezvoltat personalitate multipla, eram perfect consitenta de ceea ce faceam.
Trebuie sa-ti dai seama care sunt motivele care te fac sa te simti asa si daca nu reusesti singura poate cauti ajuor in alta parte.Poate discutand cu noi o sa intelegi de ce esti asa.Discutand despre probemele tale poate o sa te simti mai bine.

MayKayre am o solutie la probleme ta dar nu sunt sigura ca va functiona :ai spus ca ,cu prieteni tai te simti "normala" atunci filmeaza-te sau inregistreaza-te cand stai cu ei si spui glume (sau ceva de genul) si cand te simti astfel uitate sau asculta acea inregistrare. OK